Home > Vedete > Eligarf, artista queer care și-a construit succesul prin vulnerabilitate, în industria muzicală din România: „Am crescut cu dorul, cu nevoia de afecțiune amânată. Cred că de asta și cânt cu atâta emoție”
Eligarf, artista queer care și-a construit succesul prin vulnerabilitate, în industria muzicală din România: „Am crescut cu dorul, cu nevoia de afecțiune amânată. Cred că de asta și cânt cu atâta emoție”
La nici 30 de ani, Eligarf, pe numele ei real Bianca Jitaru, este una dintre cele mai fresh apariții pe scena muzicală din România. Piesele ei se viralizează pe rețelele de socializare, videoclipurile sale fac milioane de vizualizări pe YouTube, iar ea începe să fie vocea unei generații.
După ce a plecat din România la 18 ani, ca să muncească în Italia, unde a stat aproape zece ani, Bianca s-a întors în țară și s-a apucat de muzică. Succesul ei nu a venit peste noapte, însă vulnerabilitatea și perseverența au ajutat-o să răzbească în industrie.
Eligarf vorbește cu emoție despre încercările prin care a trecut de-a lungul timpului și nu își ascunde orientarea sexuală. „Nu cred că orientarea sexuală definește o persoană. E o parte din mine – dar nu e întreaga poveste”. Cu ocazia aniversării a 20 de ani de Bucharest Pride, am vorbit cu artista Eligarf despre parcursul ei în industria muzicală din România, despre identitate și comunitate, dar și despre valorile care au adus-o, de fapt, aproape de public.
Cum și-a descoperit Eligarf propria identitate queer: „Tot ce fac acum vine dintr-un loc profund și sincer – e despre emoții, despre vindecare, despre cine sunt eu cu adevărat”
Bianca, anul acesta se împlinesc 20 de ani de Bucharest Pride în România. Cum te raportezi tu la acest moment, ca artistă queer care și-a găsit vocea și succesul într-un context social destul de complicat?
Cred că am început să mă exprim artistic cu adevărat în momentul în care am început să mă înțeleg și să mă accept. Tot ce fac acum vine dintr-un loc profund și sincer – e despre emoții, despre vindecare, despre cine sunt eu cu adevărat. E un drum cu urcușuri și coborâșuri, dar m-a făcut mai liberă, mai curajoasă și m-a adus mai aproape de oameni.
Un moment important pentru mine a fost când m-am întors în România și am fost la primul Bucharest Pride, în 2023. Mi-a plăcut enorm să văd oameni cu copii, care poate nu fac parte din comunitate, dar erau acolo să o susțină. Erau oameni care se exprimau liber, în toate formele lor, și m-am simțit în siguranță să merg de mână cu iubita mea, fără să mă uit în jur, pentru că știam că sunt înconjurată de oameni care acceptă mai multe forme de iubire. A fost o confirmare că vulnerabilitatea și autenticitatea sunt forme de putere – în artă și în viață.
Ne poți spune cum ți-ai descoperit propria identitate queer și cum, sau dacă, ți-a influențat asta parcursul artistic?
Mi-am descoperit și acceptat identitatea queer mai târziu. A fost un proces complicat, în care a trebuit să învăț să fiu sinceră cu mine. Nu a fost ceva ce am integrat imediat în cine sunt, ca artistă, și nici nu cred că orientarea sexuală definește o persoană. E o parte din mine – dar nu e întreaga poveste. Eu sunt multe lucruri: sensibilă, puternică, vulnerabilă, curajoasă. Și toate astea încerc să le transmit în muzica mea.
Eligarf, despre relația cu Dumnezeu: „Nu e o contradicție între a fi queer și a-L iubi pe Dumnezeu – contradicția apare în ochii celor care nu înțeleg iubirea Lui”
Știu despre tine, dintr-un alt interviu, că în adolescență îți împărțeai timpul între școală și biserică. Povestește-ne puțin despre acea perioadă a vieții tale, te rog. Ai rămas în continuare apropiată de Dumnezeu?
Da, cred în Dumnezeu. Cred că El ne iubește pe toți, pentru că suntem creația Lui. Cei care ne marginalizează sunt oamenii – nu El. Am fost mereu o persoană credincioasă și apropiată de spiritual. Credința mea m-a ajutat să trec peste multe momente grele. Nu e o contradicție între a fi queer și a-L iubi pe Dumnezeu – contradicția apare în ochii celor care nu înțeleg iubirea Lui.
În momentul actual ești considerată a fi una dintre cele mai fresh prezențe pe scena artistică din România, piesele tale se bucură de succes, iar clipurile tale au adunat și milioane de vizualizări pe YouTube. Ți-ai construit, așadar, o voce artistică autentică. A fost greu să-ți permiți această sinceritate în România, fiind deschisă de la început în ceea ce privește identitatea ta queer?
Când am acceptat eu însămi cine sunt, eram încă în Italia. Când m-am întors în România, aveam deja o parteneră, o familie care mă accepta, prieteni care mă iubeau exact așa cum sunt. Așa că n-am simțit marginalizare aici, dimpotrivă, m-am simțit susținută, încurajată și liberă să fiu eu.
Care a fost cea mai mare provocare din cariera ta de până acum, căreia i-ai făcut față, și ce lecție ai învățat din ea?
Poate cea mai mare lecție a fost că vulnerabilitatea nu te face slab – te face uman. Și că atunci când pare că totul se sfârșește, de fapt e doar un nou început. Întotdeauna răsare soarele, chiar și după cele mai grele nopți.
Înainte de a te lansa în muzică, în România, știu că ai lucrat aproape 10 ani în Italia, într-un restaurant. Cum ai simțit diferențele dintre Italia și România în ceea ce privește acceptarea și vizibilitatea persoanelor LGBTQIA+?
În Italia, diversitatea e ceva mai vizibilă în viața publică și în media, dar asta nu înseamnă că totul e mai ușor. Eu am muncit mult, într-un domeniu complet diferit, și cred că acolo mi-am antrenat perseverența și forța. M-am descoperit, am crescut, m-am acceptat. Revenirea în România a însemnat un nou început, dar și o surpriză frumoasă: oamenii din jurul meu au fost mult mai deschiși decât mi-aș fi imaginat.
„Muzica a devenit locul în care pot ține în brațe tot ce n-am avut”
Am citit că eviți să asculți muzică italiană pentru că îți amintește de copilăria petrecută la distanță de mama ta, care a plecat să muncească în Italia, în urmă cu mulți ani, când tu erai foarte mică. Cum crezi că și-a pus amprenta asupra ta această relație la distanță prin care milioane de copii din România au trecut?
A fost o perioadă grea, da, și cu siguranță și-a lăsat amprenta. Am crescut cu dorul, cu nevoia de afecțiune amânată. Cred că de asta și cânt cu atâta emoție — pentru că am multe de spus, multe de vindecat. Muzica a devenit locul în care pot ține în brațe tot ce n-am avut. Dar nu aș vrea să pun accentul pe lipsă, ci pe faptul că muzica a fost întotdeauna acolo. Muzica m-a ținut întreagă, m-a ajutat să înțeleg, să vindec, să transform dorul în ceva creativ. Și chiar dacă atunci nu înțelegeam toate lucrurile, acum privesc cu înțelegere și recunoștință. Tot ce am trăit m-a adus aici.
Ai avut dintotdeauna sprijinul familiei în parcursul tău artistic și în viața personală, ca persoană queer?
A fost nevoie de timp, ca în orice familie. Dar apoi au înțeles că sunt fericită, iar asta a fost tot ce conta. Acum mă bucur de o familie care mă susține, de prieteni care îmi sunt alături și de o comunitate care mă inspiră zilnic.
Cum percepi evoluția drepturilor și libertăților persoanelor LGBTQIA+ în România, în ultimii 20 de ani? Simți că am făcut progrese reale?
Cred că începem să vorbim mai mult, mai deschis și mai sincer. Poate că nu suntem acolo unde ne-am dori, dar fiecare om care are curajul să fie el însuși adaugă o cărămidă la schimbare. Sunt oameni minunați care luptă pentru vizibilitate, care oferă sprijin, care creează spații sigure. Și da, simt că facem pași reali, chiar dacă uneori sunt mici.
Care sunt, în opinia ta, cele mai mari provocări cu care se confruntă comunitatea queer din România în 2025?
Cred că încă ne confruntăm cu lipsa educației, cu prejudecățile și cu frica. Mulți tineri nu au un spațiu sigur în care să se exprime sau în care să se simtă înțeleși. Încă e nevoie să explicăm că nu cerem privilegii, ci doar respect și egalitate. Comunitatea queer are multă forță, dar și multă durere nespusă. Și cred că avem nevoie de mai multă empatie – din toate părțile.
Ce i-ai spune unui tânăr queer, la început de carieră, care ar vrea să aleagă un parcurs artistic, dar care poate că nu se simte încă în siguranță să se exprime?
I-aș spune așa: Prin muncă și pasiune poți construi orice vis. Nicio etichetă nu stabilește cât ești de creativ și nici cât de valoros ești ca profesionist. Tu nu ești definit de etichete, ci de ceea ce creezi. Rămâi sincer, rămâi prezent și nu te compromite pe tine pentru a-i mulțumi pe alții.
Simți că publicul din România e pregătit pentru artiști queer care să se exprime exact așa cum simt?
Unii sunt, alții nu. Dar cred că e din ce în ce mai clar că oamenii încep să privească dincolo de „cu cine te ții de mână”. Publicul vrea emoție, sinceritate, autenticitate. Oamenii te urmează pentru ce le oferi – pentru ce creezi, pentru cum îi faci să simtă. Și asta nu are legătură cu etichete sau prejudecăți.
Eligarf, despre Bucharest Pride și schimbările pe care le așteaptă comunitatea queer din România: „Mi-aș dori ca în următorii 20 de ani, Bucharest Pride să nu mai fie un marș în care ne cerem drepturile – ci o simplă celebrare a faptului că le avem”
Ce ți-ai dori de la următorii 20 de ani de Bucharest Pride și care crezi că ar fi schimbările care ar ajuta real comunitatea queer din România?
Mi-aș dori ca în următorii 20 de ani, Bucharest Pride să nu mai fie un marș în care ne cerem drepturile – ci o simplă celebrare a faptului că le avem. Mi-aș dori normalitate, siguranță și dragoste necondiționată. Să putem iubi fără frică și să nu mai trebuiască să explicăm de ce merităm respect.
Ce înseamnă pentru tine „comunitate” și cât de important e să simți că aparții unei comunități?
Comunitatea e familia pe care o alegi. Din fericire, comunitatea mea e formată din oameni cu suflet – deschiși, respectuoși, sensibili. Sunt oameni care sar în ajutor, care simt alături de mine, care înțeleg prin ce trec alții. Pentru mine, comunitatea înseamnă sprijin, înțelegere și respect. Faptul că am parte de o astfel de comunitate mă face să mă simt acasă, oriunde aș fi și mă mândresc cu această comunitate ori de câte ori am ocazia.
Cum e viața ta atunci când nu ești pe scenă? Ce înseamnă să fii queer în 2025, în România, mai ales în contextul politic tensionat, pe care l-am traversat cu toții în ultimele luni?
În afara scenei sunt doar eu – cu familia mea, cu prietenii mei, cu momentele de liniște și pisicile mele. Și mă simt norocoasă, pentru că am o familie înțelegătoare, o parteneră care mă susține, prieteni care nu mă judecă. Față de alte situații, mă simt privilegiată. Dar știu că nu toți au parte de același sprijin și încerc să-i înțeleg și pe cei care judecă. Le răspund cu bunătate – poate așa se mai schimbă ceva, încet.